Daniel Vlaic

Povestea unui glas Daniel Vlaic, născut la 17 martie 1999, în satul Băgaciu, județul Mureș, pe meleagurile Văii Târnavei Mici, este un om pentru care cântecul, poezia și credința nu sunt doar forme de expresie, ci feluri de a păstra vie legătura cu locul din care a plecat și cu oamenii care i-au așezat primele rădăcini în suflet. Povestea lui începe în satul natal, acolo unde cântecul se învață uneori înainte de a fi studiat, iar tradiția se primește de la oameni, din familie și din biserică, înainte de a fi pusă pe scenă. La numai 8 ani, Daniel a început să cânte în biserica satului său. Timp de zece ani, până la vârsta de 18 ani, strana și biserica au făcut parte din formarea sa, fiind locul în care glasul copilului a început să capete rădăcini. Ultimii trei ani ai acestui parcurs i-a petrecut ca și cântăreț la strană la o mănăstire din județul Sibiu, într-un spațiu în care cântecul se întâlnește cu rugăciunea, iar glasul nu mai este doar sunet, ci devine mărturisire. Poate că de acolo vine și felul în care privește astăzi cântecul: cu respect, cu emoție și cu sentimentul că, dincolo de orice scenă, există ceva ce trebuie păstrat nealterat.

La 11 ani, a urcat pentru prima dată pe scenă, în cadrul festivalului „Merele Roșii”, organizat chiar în satul său natal, Băgaciu. Era doar un copil, dar acel moment avea să deschidă un drum pe care urma să meargă ani la rând. Au urmat aproximativ trei ani în care a bătătorit scenele festivalurilor din România, purtând cu el cântecul locului în care s-a născut. Tot atunci, porțile televiziunilor de folclor i s-au deschis, iar glasul său a început să fie auzit dincolo de satul natal, întâlnindu-se cu publicul și cu lumea mai largă a cântecului popular. Pentru a-și aprofunda pregătirea artistică, Daniel Vlaic a urmat Școala Populară de Arte și Meserii „Ilie Micu” din Sibiu, unde a studiat canto popular la clasa Marianei Anghel. Acolo, dragostea pentru cântecul românesc s-a întâlnit cu studiul, disciplina și exigența artistică, iar ceea ce pornise din copilărie ca o chemare a început să capete și o formă temeinică. În paralel, a absolvit Școala Postliceală Sanitară „Virginia Henderson” din Sibiu, urmând astfel și un alt drum al formării sale. Două lumi aparent diferite, dar care au în comun omul: cântecul îl apropie de sufletul oamenilor, iar pregătirea sa sanitară de fragilitatea și nevoile lor. Pentru Daniel Vlaic, folclorul nu a fost și nu este doar muzică. Este memorie. Este satul natal, este copilăria, este glasul bisericii, este familia, este dorul de oamenii și locurile care ne rămân în suflet chiar și atunci când viața ne poartă departe de ele. Este o lume simplă, dar profundă, pe care cântecul o poate salva de la uitare. Iar din această nevoie de a păstra și de a spune s-a născut, firesc, și poezia.

Dacă prin cântec își lasă glasul să vorbească, prin poezie își lasă sufletul să scrie. Daniel Vlaic scrie poezie sub semnătura „micul poet”, așezând în versuri ceea ce uneori nu poate fi spus altfel: dorul, iubirea, credința, natura, copilăria, singurătatea, timpul și memoria oamenilor care rămân în noi chiar și după ce nu mai sunt lângă noi. Printre creațiile sale se numără „Durerea mea și-a căprioarei” și „Nostalgie de iarnă”, două titluri care poartă în ele aceeași sensibilitate pe care o regăsim și în felul în care privește cântecul și lumea din jur. Parcursul său literar continuă și prin apartenența la Cenaclul Literar „George Topârceanu” din Sibiu, aflat sub patronajul Asociațiunii ASTRA, un spațiu în care cuvântul se întâlnește cu oameni care cred, asemenea lui, în puterea poeziei de a păstra vie emoția și memoria. Pentru Daniel, poezia nu este o desprindere de cântec, ci o continuare a lui într-o altă formă. Când melodia se oprește, rămâne cuvântul. Iar când cuvintele nu mai sunt suficiente, rămâne glasul. Privind în urmă, drumul pare să aibă o singură rădăcină: copilul care a început să cânte la opt ani în biserica satului său.

De acolo, glasul a ajuns pe scenă, de pe scenă la festivaluri și în televiziune, apoi la școala de arte, unde cântecul a devenit și studiu, iar mai târziu, prin poezie, a găsit un alt fel de a spune ceea ce poartă în suflet. De la strană la scenă, de la festival la televiziune, de la cântec la poezie, povestea lui Daniel Vlaic este povestea unui glas care nu și-a uitat rădăcinile. Un glas crescut în credință, format prin cântec, șlefuit prin studiu și adâncit de viață. Iar dacă fiecare om își poartă povestea în felul său, Daniel și-a ales să o poarte prin cântec și prin cuvânt. Pentru că un glas adevărat nu se măsoară doar în cât de departe se aude. Ci în cât de adânc reușește să ajungă. Aceasta este povestea unui glas.