Șezătorile de iarnă din Postul Crăciunului
Șezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar și distractiv, organizate în serile zilelor lucrătoare, la una sau mai multe case, locul de desfășurare fiind anunțat din timp. De regulă, zilele lucrătoare erau lunea, miercurea și joia, despre zilele de marți se cunoștea faptul că nu era bine să torci să nu te caute Marțolea, un personaj mitic din lumea satului.
În Postul Crăciunului principala preocupare casnică era legată de industria textilă iar torsul cânepii, a inului și a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor și în condiții mult mai bune în cadrul unor întâlniri comunitare.
Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea, se pregătea cu băutură și mâncare frugală și anunța flăcăii, în cazul în care aceștia nu se informau singuri de mersul șezătorilor. Casa era dereticată și se pregăteau mai multe lavițe sau scaune necesare torcătoarelor. Era locul în care se învățau deprinderi practice dar se derulau și numeroase obiceiuri. În zilele de sărbătoare sau duminica, nu se făceau șezători.
Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc șezătoarea. În cazul în care șezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte. Când șezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare își aducea de acasă ceea ce avea de tors. Dacă șezătoarea era făcută din dorința fetelor de a găsi un loc de socializare, acestea aduceau gazdei șezătorii și petrol de lompă ca să aibă ce ce lumina casa, iar ferestrele erau acoperite să ne se vadă ce se lucra în casă.
Șezătoarea odată începută, participantele făceau schimb de informații referitoare la viața cotidiană din sat și comentau evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localitățile învecinate. Fetele tinere erau însoțite la șezătoare de mamă sau de bunică. În cadrul șezătorilor, niciodată nu se coseau cămăși, cel mult lucrări antemergătoare realizării cămășii. Acest lucru era făcut de fiecare persoană, în propria casă.
În cadrul acesta ”instituționalizat”, fetele erau integrate și consacrate în colectivitatea femeilor, începând să-și însușească, cu această ocazie, deprinderi practice și spirituale. Era un fel de școală a tinerelor fete, pe care cele mai experimentate femei deveneau mentori pentru cele mai tinere.
În șezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului și a Anului Nou, se învățau și se repetau colindele și urăturile și se discuta în amănunt despre buna pregătire a acestor sărbători.
La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazdă, în funcție de starea sa socială sau de posibilitățile sale materiale. Se mâncau boabe de porumb fiert, nuci, fructe uscate sau corobețe ori dovleac fiert sau ludâu.
Feciorii, știind din timp locul de desfășurare al șezătorilor, cutreierau în grupuri însoțite de muzicanți, pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori ei se organizau de cu seara, repartizându-se pe case, în așa fel încât, către sfârșitul șezătorii, ei să apară cu muzica pentru a înveseli atmosfera.
Șezătorile, desfășurate în toată plenitudinea lor până târziu, prin anii '60, se constituiau într-o adevărată instituție socială și erau o formă de întrajutorare comunitară dar și loc de petrecere plăcută a timpului în nopțile lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri și de învățare a deprinderilor de viață și de muncă. Chiar dacă se desfășurau în perioada Postului Crăciunului, aspectul distractiv era tolerat deoarece în cadrul lor erau învățate colindele și urăturile ce urmau să fie rostite în timpul sărbătorilor de iarnă.