Artiști

Frații Petreuș – două glasuri, un singur suflet maramureșean

📅 16.10.2026 ✍️ Mihai Teodor Nasca 👁️ 30 vizualizări

Frații Petreuș n-au fost doar doi interpreți de muzică populară. Au fost doi purtători ai unei lumi, doi frați care au transformat graiul, melodia și sensibilitatea Maramureșului într-un limbaj muzical recunoscut de români de pretutindeni. Glasurile lor, când se întâlneau în aceeași melodie, aveau ceva din apropierea dintre doi oameni care nu trebuie să-și explice prea mult unul altuia: se înțelegeau dintr-o privire, dintr-o respirație, dintr-o inflexiune a cântecului. Iar povestea lor începe acolo unde începe, de cele mai multe ori, adevăratul folclor: în familie, în sat și în legătura neîntreruptă cu oamenii locului.

Copiii satului Glod și cântecul moștenit de la părinți

Ion Petreuș s-a născut la 25 august 1945, iar Ștefan Petreuș la 3 martie 1940, în satul Glod, comuna Strâmtura, pe Valea Izei, în Maramureș. Au fost doi dintre cei patru copii ai familiei lui Pătru Petreuș, alături de Ioana și Pătru. Tatăl lor era un cunoscător al muzicii tradiționale, cânta la cetera și se ocupa și de construirea viorilor, iar mama le oferea copiilor, prin cântecul ei, primele lecții de sensibilitate muzicală. În casa părintească, instrumentele nu erau obiecte de decor. Cetera și zongora — instrumentul cu coarde asemănător chitarei, folosit în acompaniamentul tradițional local — erau la îndemâna copiilor. Ștefan a început să cânte la vioară încă de mic, învățând după auz, iar Ion s-a apropiat de fluier, vioară și zongoră. Așa s-a format, fără planuri mari și fără strategii de carieră, o legătură artistică rară. Frații au crescut în mijlocul cântecelor satului, al jocurilor și al întâlnirilor comunității. Au învățat muzica nu doar din interpretarea instrumentală, ci și din felul în care oamenii trăiau și simțeau fiecare melodie.

În Maramureș, cântecul nu este separat de viață. El însoțește nunta, jocul, petrecerea, întâlnirea cu cei dragi și uneori chiar despărțirea. În această lume au prins rădăcini Frații Petreuș.

De la festivalurile de amatori la marile scene

Primii pași în fața publicului au fost făcuți în 1957, la un festival-concurs pentru amatori organizat la Sighetul Marmației. Talentul celor doi a atras atenția folcloriștilor Tiberiu Alexandru și Emilia Comișel, cercetători ai Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, care au remarcat valoarea interpretării lor. În anii următori, drumul lor s-a legat de Ansamblul „Maramureșul” din Baia Mare. Ștefan s-a angajat în orchestra ansamblului în 1966, iar Ion i s-a alăturat în 1967. A fost o etapă importantă: cântecul învățat în sat a intrat în circuitul spectacolelor profesioniste, fără să-și piardă însă caracterul specific. În 1968 au debutat la radio și televiziune, iar în 1969–1970 au înregistrat primul disc. Înregistrările au contribuit la răspândirea repertoriului lor și au făcut ca muzica de pe Valea Izei să ajungă în casele oamenilor din întreaga țară. Au urmat spectacole în numeroase localități din România și turnee peste hotare, în țări precum Bulgaria, Belgia, Olanda, Italia, Egipt și China. Frații au demonstrat că muzica tradițională nu are nevoie de artificii pentru a emoționa: are nevoie de adevăr, de măiestrie și de interpreți care să-i cunoască rostul. În 1984, Ministerul Culturii din Franța le-a acordat titlul de „Cavaleri ai Ordinului Artelor și Literelor”, iar în 2000 au primit distincția „Omul Anului”, atribuită de Institutul American de Biografii, potrivit relatărilor biografice publicate de Radio România Constanța.

Un stil care nu s-a îndepărtat de sat

Ce i-a făcut atât de îndrăgiți pe Frații Petreuș? Nu doar repertoriul, nici numai virtuozitatea instrumentală, ci felul în care au rămas aproape de lumea din care proveneau. Ștefan, cu vioara sa, și Ion, cu vocea și acompaniamentul zongorei, au construit un stil ușor de recunoscut. Vioara lui Ștefan avea un timbru personal, iar interpretarea vocală a lui Ion aducea energie, căldură și o expresivitate care părea să vină direct din viața satului. În evocările publicate după moartea lui Ștefan, presa maramureșeană a subliniat tocmai această identitate sonoră aparte. În repertoriul lor se regăsesc titluri precum „Asta-i horă bătrânească”, „Cât îi Gutinu de sus”, „Mândruță de pe Mara”, „Mărie, oșanca me” și „Așa beau oamenii buni”. Aceste cântece evocă lumea Maramureșului, cu jocurile sale, cu graiul viu și cu acea energie care transformă o melodie într-o invitație la horă. Nu au căutat să transforme folclorul într-un simplu spectacol de scenă. Au dus pe scenă ceea ce cunoșteau din viață. Iar această continuitate între sat și spectacol a fost una dintre cheile longevității lor artistice. Într-un interviu acordat în 2017 pentru Radio Renașterea, Ștefan Petreuș a vorbit despre felul în care folclorul maramureșean a reușit să cucerească oameni și locuri din întreaga lume. Mărturia sa rezumă poate cel mai bine crezul artistic al celor doi frați: muzica tradițională poate călători departe, dar își păstrează forța atunci când nu-și uită izvoarele.

Despărțirea fraților

În 22 iunie 2002, Ion Petreuș a murit în urma unui accident. Avea 56 de ani. Pentru Ștefan, pierderea fratelui a însemnat mai mult decât dispariția unui partener de scenă: a fost despărțirea de omul alături de care construise, vreme de decenii, o identitate artistică. Ștefan a continuat să cânte, uneori alături de fiul său, Andrei Petreuș. Dar numele Fraților Petreuș a rămas legat de formula care îi consacrase: cei doi frați, instrumentele lor și cântecele care purtau amprenta locului natal.

La 25 iunie 2022, s-a stins și Ștefan Petreuș, la vârsta de 82 de ani. Cu plecarea lui, s-a încheiat povestea pământească a celebrului cuplu artistic. Dar cântecele lor nu s-au oprit. Ele au rămas în arhive, în înregistrări, în amintirea celor care i-au ascultat și în repertoriul celor care continuă să cânte muzica Maramureșului.

Moștenirea culturală a Fraților Petreuș

Frații Petreuș au fost mai mult decât doi interpreți apreciați. Au fost purtători ai unei identități culturale regionale, într-o perioadă în care radioul, televiziunea și discurile au schimbat felul în care muzica populară ajungea la public. Prin ei, cântecele Văii Izei au ajuns să fie recunoscute de ascultători din multe colțuri ale țării și din străinătate. Au demonstrat că autenticitatea nu înseamnă încremenire, ci fidelitate față de rădăcini. Poți cânta pe o scenă mare, într-o sală de concert sau în fața unui public din altă țară și totuși să rămâi omul satului tău. Glodul a rămas, în povestea lor, mai mult decât locul nașterii. A fost izvorul cântecelor, locul în care au învățat să asculte, să cânte și să simtă muzica. Iar Maramureșul le-a devenit scenă, casă și carte de vizită.