← Înapoi la Știri
Radio Folclor RADIO FOLCLOR
Colindul - cântec ritualic
Radio

Colindul - cântec ritualic

📅 18.11.2026 ✍️ Mihai Teodor Nasca 👁️ 10 vizualizări

În fiecare an, odată cu apropierea Crăciunului, auzim colinde pretutindeni. Copiii merg cu Steaua, grupurile de tineri pornesc la colindat, iar în biserici, case și săli de spectacole răsună cântece care vestesc Nașterea Domnului. Le numim adesea pe toate colinde, însă tradiția populară și cercetarea etnologică ne arată că lucrurile sunt ceva mai complexe. Colinda nu este doar un cântec de Crăciun, ci o manifestare ritualică străveche, cu reguli, semnificații și rosturi bine stabilite în viața comunităților tradiționale.

Originea colindatului este plasată de cercetători într-un timp foarte îndepărtat, fiind legată de vechile ceremonii de iarnă și de momentul solstițiului, când zilele încep din nou să crească. În societățile tradiționale, trecerea de la un an la altul era însoțită de practici prin care oamenii urmăreau să atragă sănătatea, belșugul, fertilitatea pământului și protecția gospodăriei. Odată cu răspândirea creștinismului, vechile obiceiuri au primit semnificații noi, iar repertoriul colindelor s-a îmbogățit cu teme despre Nașterea lui Iisus, Maica Domnului, păstori, magi și steaua Betleemului. Astfel, colindatul românesc păstrează elemente de veche spiritualitate populară, împletite cu credința creștină. Nu putem stabili însă o dată exactă a apariției sale și nici nu avem documente scrise care să demonstreze forma colindatului în Antichitate. Una dintre cele mai vechi mărturii documentare despre colindatul de ceată bărbătească din spațiul românesc datează din secolul al XVII-lea.

Pentru omul satului de altădată, colindatul nu era o simplă plimbare prin vecini și nici un prilej de a primi daruri. Era un ritual prin care colindătorii aduceau gazdei o urare de bine. Îi doreau sănătate, copii, căsătorii fericite, recolte bogate, animale multe și un an cu spor. Colinda avea rol de vestire, de urare, de protecție simbolică și de întărire a legăturilor dintre membrii comunității. Darurile primite de colindători – colaci, mere, nuci, mâncare sau bani – reprezentau mai mult decât o răsplată pentru cântec. Ele făceau parte dintr-un schimb ritualic între cei care aduceau urarea și cei care o primeau. În unele sate, refuzul de a primi colindătorii era considerat un gest necuviincios, iar tradiția consemnează chiar practici numite descolindat, prin care se exprima simbolic contrariul urării de bine.

Cine avea dreptul să colinde? În satul tradițional, colindatul era practicat de categorii diferite de vârstă și de statut social. Copiii porneau primii, în Ajunul Crăciunului, și primeau colăcei, mere, nuci și alte daruri. Pentru ei, colindatul era și o formă de învățare a tradiției. Flăcăii necăsătoriți aveau însă un rol aparte. În numeroase localități se organizau cete de feciori, conduse de un vătaf, care stabilea ordinea colindatului și răspundea de buna desfășurare a obiceiului. Membrii cetei repetau cântecele, respectau reguli precise și colindau gospodăriile satului. Participarea la ceată era considerată o dovadă de maturitate și de integrare în comunitate. În anumite regiuni existau și grupuri de bărbați căsătoriți, de oameni mai în vârstă sau forme de colindat feminin și mixt. Așadar, nu exista o vârstă unică de la care cineva putea colinda, iar regulile diferă de la o zonă etnografică la alta.

Colindele nu au toate aceeași tematică. Ele vorbesc despre credință, iubire, familie, ocupațiile oamenilor, muncă, vitejie și viața satului. Cercetătorul Augustin Mocanu, studiind repertoriul din zonele Sălajului și Codrului, a identificat zece mari categorii, cu 120 de tipuri și subtipuri de colinde. Printre acestea se numără colindele protocolare, prin care se cerea voie pentru colindat, cele cosmogonice, despre facerea lumii, colindele profesionale, dedicate ciobanilor, plugarilor și meșteșugarilor, cele de dragoste, de familie, moralizatoare, biblice, baladice și cele cu tematică războinică. Această clasificare demonstrează că repertoriul tradițional este mult mai bogat decât am putea crede și că nu toate colindele au un subiect religios. Există colinde laice care vorbesc despre feciori și fete, despre pețit, căsătorie, muncă și rosturile gospodăriei.

O confuzie întâlnită frecvent este aceea dintre colindă, cântec de stea și cântec de Crăciun. Deși toate pot fi cântate în perioada sărbătorilor de iarnă, ele nu desemnează același lucru. Colinda tradițională este legată de un ritual comunitar și poate avea atât tematică religioasă, cât și laică. Cântecul de stea aparține unui obicei creștin distinct, practicat mai ales de copii, care merg cu o stea confecționată și împodobită, vestind Nașterea lui Iisus. „Steaua sus răsare”, „Trei păstori se întâlniră”, „În orașul Viflaim” și „Trei crai de la Răsărit” sunt exemple cunoscute de cântece de stea. Aceste creații au, în general, o origine cărturărească sau bisericească, fiind preluate ulterior în repertoriul popular. Cântecul de Crăciun este o denumire mai largă, care poate cuprinde colinde, cântece de stea, imnuri religioase și creații moderne compuse special pentru această sărbătoare. Prin urmare, un cântec despre Nașterea Domnului nu devine automat colind tradițional, după cum nici o colindă nu trebuie să vorbească obligatoriu despre episodul biblic al Nașterii.

O altă întrebare interesantă privește acompaniamentul instrumental. În forma sa tradițională, colindatul era adesea vocal, fără instrumente. Cetele cântau împreună, la unison, sau își alternau versurile în formule de întrebare și răspuns. În anumite zone, însă, colindatul putea fi însoțit de fluier, cimpoi, vioară, cetera sau instrumente de percuție. Trebuie să deosebim acompaniamentul colindei propriu-zise de muzica instrumentală care însoțea jocurile și obiceiurile cu măști, precum Capra sau Turca. În aceste manifestări, instrumentele aveau un rol esențial în susținerea ritmului și a dansului. Așadar, colindul vocal neacompaniat este o formă tradițională importantă, dar nu singura întâlnită în cultura populară românească.

Colindatul începea, de regulă, printr-o formulă de salut și de cerere a permisiunii. Dacă gazda îi primea, colindătorii interpretau cântecele potrivite gospodăriei și persoanelor cărora le erau adresate. Existau colinde pentru gospodar, pentru fată, pentru fecior, pentru copil, pentru preot sau pentru alte categorii ale comunității. La sfârșit, gazda oferea darurile tradiționale, iar ceata își continua drumul către următoarea gospodărie. În unele localități, colindatul se încheia abia în zori, prin formule și cântece speciale. Totul avea o ordine și o semnificație, iar respectarea rânduielilor era importantă pentru întreaga comunitate.

Astăzi, colindatul s-a mutat și pe scene, în școli, biserici, festivaluri și spectacole folclorice. Copiii, tinerii, adulții, ansamblurile și grupurile de colindători duc mai departe această tradiție, adaptând-o vremurilor. Este o evoluție firească, însă merită să păstrăm și cunoașterea formelor vechi, a repertoriilor regionale și a diferențelor dintre colindele tradiționale, cântecele de stea și creațiile moderne de Crăciun.

Colindele sunt, în fond, o arhivă cântată a satului românesc. În ele găsim credințele, ocupațiile, aspirațiile, iubirile și felul în care oamenii de altădată înțelegeau lumea. Ele nu sunt doar melodii frumoase pe care le ascultăm în luna decembrie, ci mărturii ale unei memorii colective transmise din generație în generație. A respecta colindul înseamnă să-i cunoaștem originea, rostul și locul în cultura noastră.

⭐ Rating:
★ ★ ★ ★ ★
Fii primul care votează!

💌 Trimite o dedicație

0 / 200

🎵 Cere o piesă